Despre hobiti, orci si alte creaturi

Probabil ca din titlu va dati seama ca am sa scriu despre cel mai recent film a lui Peter Jackson, The Hobbit. Desi nu am fost fana a genului fantasy, recent mi-am luat inima in dinti si am zis sa-i dau o sansa. Inainte de a merge la cinema, m-am pregatit (oarecum) si m-am uitat la trilogia Lord of the Rings. 

12 ore mai tarziu, mi-am dat seama ca nu e chiar atat de plictisitor pe cat mi se parea. Ba mai mult, anumite aspecte din film mi-au atras atentia si am realizat ca sunt foarte actuale. Trilogia Lord of the Rings are tot ce ii trebuie: muzica superba, o distributie de exceptie, efecte speciale care te lasa gura-casca si evident firul narativ, care nu te lasa sa te plictisesti o clipa. 

Evident, dupa ce le-am vizionat, am avut asteptari mari de la the Hobbit. Din pacate nu am citit cartile, sa le pot compara cu cartile, dar overall, eu zic ca a fost un film foarte bine pus la punct. Desi foarte multi critici au fost sceptici cu privire la transpunerea unui scurt roman intr-o trilogie, zic eu ca Jackson si-a facut treaba onorabil. 

Cu ce ne intalnim in prequel-ul trilogiei Inelelor? Sa vedem:

- calatoria initiatica a lui Bilbo Baggins, un hobbit din Comitat. Ca orice erou, la inceput de drum e rezervat si parca nu vrea sa iasa din bula lui de protectie. In cele din urma, castiga si increderea celorlalti membri. Implicit, faptele lui eroice ii confirma si lui Gandalf ca a facut alegerea potrivita. 

- mai avem si cei 12 dwarves, condusi de Thorin, care isi doresc sa-si recastige teritoriul patriarhal, care se afla sub aripa mai mult decat protectoare a dragonului Smaug. 

-il mai avem si pe Gandalf the Grey, vrajitorul care le sare eroilor in ajutor, nu ii lasa la greu si le indruma calea cu sfaturi intelepte. 

-in cele din urma, cum l-am putea pe Gollum/Smeagol? My preciousss a devenit deja o replica arhicunoscuta. In The Hobbit, i-am descoperit o alta latura. Desigur, e schizofrenic, bipolar si trece de la o stare la alta extrem de repede, dar in unele momente e demn de mila, iar in altele e pur si simplu mai mult decat enervant, pana la sfarsitul filmului, chiar ajungi sa iti para rau de el. 

De ce? Pentru ca el este dovada dezumanzarii si umilirii in fata puterii absolute. Una din scenele mele preferate din film e momentul cand Bilbo e fata in fata cu el. Mai mult nu zic, ca e spoiler. 

In afara de personajele mentionate, filmul ofera o mare varietate de emotii: de la scene care iti taie rasuflarea prin puternicul impact vizual, pana la scene in care umorul iese la iveala, sau chiar momente in care personajele se afla in conflict cu ele insele. Vizual? Mindbowing!

Ce mi-ar fi placut sa mai fie in film:

- Legolas . In trilogia Inelelor a fost personajul meu preferat. Sure, he's captain obvious, dar are si el la randul lui parte de o aventura extraordinara. 

- Aragorn. Desi Thorin a fost mult peste asteptarile mele ( badass rau de tot), parca imi doream sa apara si Aragorn. 

- Gimli - el si Legolas au fost sarea si piperul trilogiei. Sper doar sa apara macar in urmatoarele doua parti ale trilogiei The hobbit.

Trebuie sa recunosc, mi-a placut enorm de mult filmul. Atat de mult, incat la sfarsitul lui, am crezut ca se da pauza... epic fail! Pana la partea a doua, care va fi released in decembrie anul viitor, am timp sa ma pun la punct cu cartile.

Lectura de vacanta

De cand ma stiu, in vacanta de iarna citeam cate ceva. Fie ca era vorba de Fram, ursul polar (care fie vorba intre noi, nu e cea mai vesela lectura), Singur pe lume sau Cuore, inima de copil (carti triste? neeeah...deloooc), intotdeauna imi placea sa citesc carti iarna.

De ce? Pur si simplu imi placea (si inca imi place) sa ma fac covrig pe canapea sau in fotoliu, cu o patura peste mine, daca se poate si cu o cana de ciocolata fierbinte si sa ma arunc in filele cartii. Suna cliseic, stiu, dar asta e, I don't care... Imi place iarna, doar din acest considerent.

dupa-amiaza perfecta de iarna

sau asa...

In consecinta, m-am hotarat sa imi fac o lista de lecturi pe mini-vacanta asta de iarna. Intre 2 sarmale si 1 o felie de tort parca merge un roman politist, sau o poveste mai siropoasa de dragoste... sau, de ce nu chiar o biografie scrisa in stil beletristic.

Cam urmatoarele ar fi "lecturi obligatorii":

-  Cheia, de Simon Toyne ( am inceput-o, am citit vreo 50 de pagini, dar lipsa de timp nu prea mi-a permis sa o termin);
-  Barbati care urasc femeile, de Stieg Larsson (sau mai pe romaneste, The Girl With the Dragon Tattoo. Vreau sa citesc romanul, sa pot vedea filmul Nu de alta, dar sa fac comparatie);
- Magicianul, de John  Fowles (din nou, inceputa - neterminata - acelasi motiv);
- Curtezana, de Collette (vazut mai demult filmul, placut, decis sa citesc si romanul);
- Incredibly Close and Extremely Loud, de Jonathan Safran Foer ( Mi-a placut Everything is Illuminated... pot doar presupune ca si asta e cel putin la fel de buna).

Probabil ca ar mai fi niste titluri, insa nu imi vin in minte. Pana acum, daca reusesc sa le termin, si sa nu dea Apocalipsa peste noi ( revin eu cu un post despre chestia asta), zic eu, ca inchei anul destul de bine.

Paris, mon Amour

Dacă ar fi să aleg un oraș în care să îmi petrec restul zilelor, acela ar fi clar Parisul. Nu din vreun snobism, sau dintr-o idee clișeică preluată din vreun film, ci din momentele și clipele petrecute acolo. Mai mult decât atât, de câte ori am fost acolo, am avut un simț ciudat de apartenență.

Nu... mai degrabă de familiaritate. Era ceva ce îmi părea arhicunoscut, deși era un teren nou de explorat. Oriunde mergeam, simțeam că sunt ca acasă. Atât de puternic a fost acest sentiment, încât nu am mai avut nevoie de hartă pentru a mă deplasa.

Prima oară când am fost în Paris, a fost undeva prin 2008. Eram într-o excursie cu grup (știți voi, de genul în care trebuie să stai după toată lumea, mai ales când se fac poze) și a fost mai mult un maraton. Prin urmare, am decis în anul următor să merg singură. (Bine, nu chiar singură, cu prietena mea Gonzo - nu e imaginară, există :) ).

Bună decizie am luat. M-am bucurat de fiecare clipă, și de fiecare briză care a bătut. M-am simțit cu adevărat pariziancă: micul dejun ce consta într-un croissant cu unt, cafeaua espresso aburindă, autobuzul care ne lăsa în spatele Luvrului, șoferul simpatic care ne-a zis unde să coborâm, zâmbetele și rotocoalele de fum de pe stradă, și multe, multe altele.

Nu ma apuc să povestesc tot acum. Vor mai urma și alte posturi mai în detaliu, despre iubitul meu oraș, și despre minunatele lucruri pe care le puteți vizita. Parisul este un oraș superb în orice anotimp, sub influența oricărei vreme, îî redescoperi o altă față, și de fiecare dată te surprinde cât mai plăcut.

Vă las în compania unei superbe chansonette francaise, cântată  de Edith Piaf, privighetoare muzicii franceze. Sous le ciel de Paris ...

Leapșă cu cărți

Șiiii pentru că e la modă o leapșă, hop și eu. Asta am "furat-o" de pe Gugăl. Asta așa, până neuronii mei creți vor veni cu o idee mai bună de postare. Meanwhile...

Ce autor apare mai des în bibliotecă?

Sunt foarte mulți autori care își au reședința la mine în bibliotecă. Aș zice Alexandre Dumas, Herman Hesse...

Din ce carte ai mai multe exemplare?

Cei trei mușchetari (engleză, franceză, română) :D

De ce personaj de ficţiune ai fost îndrăgostit în secret?

Hmm...grea întrebare. Probabil Ștefan Gheorghidiu (Ultima noapte de dragoste)

Ce carte ai citit cel mai des?

The Picture of Dorian Gray - de vreo 5 ori am citit-o 

Care era cartea ta preferată la 10 ani?

De fapt au fost mai multe: Singur pe lume - Hector Malot, Fram - Cezar Petrescu, White Fang - Jack London

Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?

Cu ce să încep?  Seria Twilight (citită din curiozitate), American Psycho (just...eww... no)

Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?

Again, sunt mai multe. Everything is Illuminated - Jonathan Safran Foer, The Human Stain - Phillip Roth, The Prestige - Christopher Priest

Ce carte ţi-ar plăcea să vezi ecranizată?

Sanctus, cu siguranță. Ah, și Portretul lui Dorian Gray.

Descrie visul cel mai straniu în care să fie inclus un scriitor, o carte sau un personaj literar?

Eh? :)) Habar n-am... poate să stau de vorbă într-o cafenea cu Thomas Keneally, Eric Emmanuel Schmitt, Oscar Wilde șii probabil Herman Hesse. 

Care este cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?

Cea mai puțin cultă.... poate traducerea în română a romanului Requiem for a Dream.

Care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?

Vroiam să spun Anna Karennina, dar mi-am adus aminte de Mizerabilii. Le consider puțin dificile din cauza volumului. Otherwise, sunt must-read books.

Preferi autorii francezi sau ruşi?

Pot ambii? Pot? :D

Shakespeare, Milton sau Chaucer?

Always Shakesperare

Ce te deranjează cel mai mult în activitatea de a citi?

Zgomotul de afară

Care este romanul tău favorit?

Sunt prea multe!

Povestiri scurte, schiţe?

Povestiri scurte. Recent am citit un volum de povestiri scurte de Jose Luis Borges, Aleph.

Non- ficţiune?

Cărți de istorie, artă, cultură generală mostly.

Ce scriitor este supraevaluat?

Chiar trebuie să o mai menționez? Stephenie Meyer, evident.

Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?

Război și pace, Lev Tolstoi. Nu de alta, dar probabil o să le ia ceva timp să mă culeagă de pe o insulă din mijlocul Atlanticului. 

Şi acum…ce citeşti?

Cheia - Simon Toyne

Bărbați care urăsc femeile (The Girl With the Dragon Tattoo) - Stieg Larson

Sanctus, Simon Toyne

Aseară am terminat primul volum, Sanctus, din trilogia lui Simon Toyne. Inițial vroiam să scriu aseară recenzia, însă am fost atât de vrăjită de carte, încât nu mi-am putut aduna cuvintele. De la Codul lui daVinci nu m-a mai prins atât de tare un roman polițist cu tente religioase. 

Nu am să divulg foarte multe din roman, pentru că vă las pe voi să descoperiți lumea zguduită între sacru și profan. Sanctus este un roman foarte convingător care atrage cititorul în lumea sa, transformând incredibilul în credibil și posibil. Intriga romanului este dezvoltată la maxim și se desfășoară într-un ritm alert. O veche mănăstire, Citadela, ce datează înaintea nașterii creștinismului, ascunde Sacramentul, un secret pe care numai călugării privilegiați pot avea acces la el. Acest secret este protejat chiar de muntele în care se află mănăstirea, și de ordinul Sancti. Ei sunt dispuși să facă orice pentru ca lumea profană din exteriorul Citadelei să nu afle niciodată despre acest secret.

În momentul în care fratele Samuel, unul din călugării Sancti, escaladează muntele din jurul Citadelei, și stă în vârful acestuia cu brațele întinse în forma unei cruci, ca mai apoi să se arunce în gol, călugării sunt nevoiți să recurgă la orice metode de a reduce la tăcere pe cei care, cred ei, ar știi acest secret. Există o linie fină între bine și rău care se clatină. În acest thriller conspirativ, nimeni nu e ceea ce vrea să pară.

Ce este Sacramentul? De ce e ținut sub secret? Cine sunt acești călugări, care sunt în stare chiar să se ucidă unii pe alții, pentru a menține aura misterioasă? 

Răspunsurile la aceste întrebări le veți afla numai dacă veți citi cartea. :)

Lansare Carte, Simon Toyne

Miercuri, 21.11, am avut ocazia sa particip la o lansare de carte unica. Oana Kovacs, alaturi de Editura All, au organizat la Starbucks lansarea celui de-al doilea volum al autorului britanic Simon Toyne, Cheia.

In primul rand, vreau sa o felicit pe Oana pentru eveniment, si pentru calitatile ei organizatorice :). In al doilea rand, trebuie sa recunosc, ca pana nu am citit pe blogul ei despre primul volum din trilogie, Sanctus, nu auzisem de autor. In cadrul video-conferintei, autorul mi-a starnit curiozitatea in ceea ce priveste tema si subiectul cartilor.

In consecinta, primul lucru pe care l-am facut dupa eveniment, a fost sa trag o fuga la Diverta, si sa-mi cumpar cartea. Asta dupa ce am primit al doilea volum de la Oana.

Cum am ajuns acasa, am inceput sa o citesc, si nu am putut sa o las jos. Sunt aproape la jumatate. Nu mai zic nimic despre carte, pentru ca am sa detaliez intr-un post viitor.

Oana, inca o data felicitari pentru eveniment! Sper ca a iesit asa cum ai vrut tu :)!

Mai exista bunele maniere?

Cum in ultima vreme circul foarte mult cu transportul in comun, am observat anumite trasaturi, sa le spunem, care tin de buna crestere si de bunul simt civic si personal.

Situatia 1. Vine tramvaiul/troleibuzul/autobuzul in statie. Ce facem? Asteptam frumos sa coboare toata lumea si apoi urcam? Neah, ar fi prea usor. De ce sa nu ne inghesuim ca niste ovine, ca poate poate pleaca mijlocul de transport si ne lasa cu ochii in soare.

Situatia 2. Suntem deja in tramvai si trebuie sa compostam biletul sau sa validam abonamentul. Din nou, inghesuiala la validare de catre persoanele mai in etate este la rang de virtute. Mai nou, am observat metoda posetei. Cum lenea este mare, nu se mai scoate abonamentul din poseta. Ci dimpotriva, se ridica poseta si se valideaza cu tot cu ea. Cool, nu?

Situatia 3. Mare inghesuiala, mon cher. Toata lumea sta ca sardinele. Daaar, doamnele in varsta insista sa fie lasate sa stea jos. Daca abia este loc cat sa ajungi sa compostezi biletul, cum pot aceste doamne sa emita pretentii de buna crestere. Evident, adauga celebra fraza : Tinerii din ziua de azi nu au deloc bun simt.

Sa-mi fie cu iertare, dar nici persoanele in varsta nu au un foarte dezvoltat simt civic. De bun simt nici nu mai vorbesc. Deci, ce e de facut? Probabil ne vom adapta si vom deveni toti niste vite, care se vor impinge, vor vorbi colorat si nu vor mai avea nicio urma de umanitate.

The future is not that bright....

Muzica și Dansul ca Artă

Se știe că dansul este una dintre cele mai vechi reprezentări ale sufletului și ale sentimentelor umane. Când a apărut Dansul? Nu se știe foarte exact. Fiind o activitate spontană, aproape universală și strâns legată de numeroase aspecte ale culturii, este posibil ca dansul să se fi dezvoltat odată cu specia umană.

Mai mult decât atât, dansul a apărut înaintea muzicii, ca o reprezentare animată, inteligentă a performanțelor în arta vânătorii și a luptei în primele triburi de oameni primitivi. În consecință, se poate vorbi de caracterul ritualic al dansului, de artă sau de divertisment.

Prin dans, prin limbajul trupului, se spune o poveste, servește în scopuri religioase, este liant social, sau pur și simplu o activitate plăcută. Prin dans, Omul își dezvăluie emoțiile, stările sufletești și ideile lăuntrice. Dansul este cea mai pură expresie a sufletului uman.

Un alt ingredient care se află în strânsă legătură cu dansul, este muzica. Fără ea, dansul nu ar fi posibil. De la ritmuri tribale, până la armonii sofisticate, muzica reprezintă oglinda lumii. Atât dansul, cât și muzica pot exprima tot. De ce? Pentru ca ambele au puterea să abstractizeze aspecte ale vieții umane: nașterea, moartea, fericirea, tristețea, pasiunea, gelozia, iubirea, despărțirea, vântul, libertatea, chiar și nimicul.

Dansul și muzica, prin caracterul lor ancestral, sunt arme mult mai puternice decât cuvântul rostit. De cele mai multe ori, un gest realizat prin dans, este echivalentul a 1000 de cuvinte. Cineva spunea odată că a învăța să mergi te eliberează. A învăța să dansezi însă, îți dă cea mai mare libertate de a (te) exprima cine ești cu întregul corp. Muzica și dansul sunt acele manete care permit Omului să ia parte la controlul cosmic asupra lumii sale și a celei ce îl înconjoară.

Casino Royale, Ian Fleming

I admit, m-a prins rau de tot febra James Bond. Recent, mi-am comandat toata colectia de povestiri si romane James Bond. Primul volum nu m-a impresionat in mod deosebit. In schimb, Casino Royale, cum s-ar zice in engleza blew me away. Acum inteleg de ce filmul a fost asa un mare succes.

În Casino Royale am ajuns să cunosc adevărata față a spionului. De fapt, cine este el cu adevărat? Ian Fleming îl descrie ca un tip viril, căruia îi place să trăiască viața la cote maxime, să fie înconjurat de femei frumoase și băuturi rafinate. Sub aceasta mască de playboy și om de acțiune, sunt mult mai multe lucruri pe care cititorul le descoperă despre el.

Spre exemplu: cine și-ar fi închipuit că James Bond poate iubi atât de înfocat, încât este dispus să renunțe la meseria care l-a consacrat. În această carte îl regăsim pe Bond in ipostaze unice: abia acum învață să-și stăpânească furia, confuzia, panica. Toate aceste elemente sunt esențiale pentru dezvoltarea sa ca personaj și persoană. În ultimă instanță, toate aceste ingrediente sunt cele care îl fac pe Bond așa cum este el, cunoscut de toți: implacabil, nepăsător, asasin desăvârsit. Într-un cuvânt: agentul perfect 00.

Fără să dezvălui prea multe, pot spune că James Bond trece de la o stare la alta. În fond, acest roman poate fi considerat un fel de roman inițiatic pentru el. Umanitatea lui James Bond este cea care îl ridică și care îl coboară, numai spre a renaște.

Cu acest roman, Ian Fleming m-a cucerit și sunt hotărâtă să citesc toată seria.

Am să închei cu un citat care mi-a plăcut foarte mult.

“Surround yourself with human beings, my dear James. They are easier to fight for than principles.” 

James Bond: Skyfall

Desi nu am fost niciodata mare fana James Bond, in ultima vreme m-a cam prins. Stiu de filmele vechi, in care Sean Connery, Roger Moore, Timothy Dalton si Pierce Brosnan l-au interpretat pe cel mai celebru spion britanic.

Recent, l-am (re)descoperit pe Daniel Craig, iar cand imi place un actor foarte mult, incep sa ii vad toate filmele. Asa am patit si cu Christian Bale, Hugh Jackman, Ryan Gosling si multi altii. I digress.
Vazand ultimele doua filme din seria James Bond (Quantum of Solace si Casino Royale) am zis sa dau o sansa si cartilor. Stiam ca urmeaza si al treilea (de fapt, al 23-lea) si am fost foarte curioasa sa il vad.
Filmul nu m-a dezamagit o clipa. Din punctul meu de vedere, Daniel Craig este un James Bond autentic si portretizat asa cum Ian Fleming a vrut.

Ceea ce producatorii si regizorul au promis in trailer au si realizat. Este un film de actiune, care te tine cu sufletul la gura in fiecare minut. As merger pana intr-acolo sa spun ca e realizat the old fashioned way, cu un raufacator si un agent al binelui, gata sa echilibreze situatia.
Alte motive pentru care impatimitii genului ar trebui sa vada acest film:
- Daniel Craig se potriveste de minune rolului;
- Javier Bardem joaca neasteptat de bine rolul bad guy-ului;
- Ralph Fiennes este replacementul cel mai potrivit pentru Judi Dench;
- lipsa gadget-urilor ultra-tehnologizata este privita cu umor insasi de protagonisti;
- faimoasele Bond-Girls sunt nelipsite si de acesta data;
- peisajele si locurile in care actiunea se desfasoara taie respiratia.


La multi ani francizei James Bond si la cat mai multe filme pe viitor.

PS. Se zvoneste ca Daniel Craig a mai semnat contract pentru inca doua filme din serie. Not bad!

The Full Monty

6 oameni, 1 sansa de a schimba ceva in viata lor. Pe langa acestea, se mai adauga dramele fiecarui personaj atent conturate si imbinate asemeni unui goblen. Spectacolul The Full Monty, in regia maestrului coregraf Razvan Mazilu, are toate ingredientele necesare unui spectacol savuros si plin de viata.

Publicul Teatrului National din Timisoara a avut ocazia duminica seara sa urmareasca acest spectacol. Trebuie sa recunosc ca am avut asteptari mari, in special pentru ca vazusem si filmul care mi-a placut enorm de mult.
O recenzie propriu-zisa a spectacolulu ar fi useless. Va indemn (daca sunteti din Timisoara) sa mergeti sa vedeti acest spectacol. Nu va va dezamagi!
E un spectacol minunat, in care actorii au depus un efort extraordinar (s-a vazut din placerea cu care au conturat personajele), cu decoruri minunate si replici memorabile.
Alaturi de orchestra live, condusa de David Crescenzi, actorii (Richard Balint, Ion Rizea, Victor Manovici, Colin Buzoianu, Cristian Rudic, Laura Avarvari, Matei Chioariu, Victor Yila) au reusit sa aduca pe scena Teatrului o mica parte din atmosferea spectacolelor de Broadway.
Nici nu am simtit cand au trecut cele 2 ore si jumatate. Am ras, am plans si m-am bucurat alaturi de protagonisti si de public. Un mare multumesc maestrului Razvan Mazilu, care in afara de cunostintele vaste in ale dansului, a dovedit ca poate fi si un regizor de mare exceptie.

Spectacolul poate fi vizionat si la Bucuresti, in data de 13 noiembrie, la Teatrul Odeon. Daca v-a placut filmul, cu siguranta musicalul nu va va dezamagi!

Un mic bonus :)

La ce ne mai uitam ?

Dand o raita la televizor, prin cele nspe canale, mi-am dat seama ca nu prea ai la ce sa te uiti sambata dupa-masa. In consecinta, se ia una bucata laptop, se acceseaza internetul, se descarca filme, se aseaza comfortabil pe canapea cu popcorn in brate a:). Weekendul asta am decis sa aleg filme care sa ma binedispuna. So, am ales musical-uri. Muzica buna, coregrafii extraordinare, si replici amuzante. In fond, nu trebuie prea multi neuroni pentru un asemenea gen. They are feel good movies.

Burlesque



E un musical electrizant in timpul căruia nu mi-am putut stăpâni picioarele să nu bată ritmul și să nu zâmbesc de încântare. Este o piatră de hotar pentru divertismentul live, un film plin de strălucire și care dă o nouă imagine filmului de divertisment.

Alături de Ali (Christina Aguilera), filmul te duce direct în lumea cabaretului. Pe măsură ce steaua lui Ali strălucește din ce în ce mai tare, clubul Burlesque condus de Tess (Cher) își atinge scopul inițial: de a încânta, a fascina și a împlini visuri. Overall, e un film plăcut, just right pentru sâmbătă seara.

Fantoma de la Operă

Acest muzical a pornit de la romanul lui Gaston Leroux. Transpunerea lui Andrew Lloyd Webber într-un musical a depăsit orice așteptări. E grandios, muzica absolut superbă, iar actorii au dat tot ce au avut mai bun. Despre ce e vorba? Un el și o ea, însă cu un destin mai aparte.

 Vocea lui o cheamă pe sensibila Christine Daae (Emily Rossum) susținându-i talentul din cele mai intunecoase colțuri ale Operei. Doar profesoara ei de balet (Miranda Richardson) știe ca misteriosul Înger al Muzicii este Fantoma (Gerard Butler), un geniu muzical desfigurat, care bântuie prin catacombele Operei din Paris. Pasiuni înflăcărate, gelozii cumplite și iubiri obsesive. Acestea sunt cuvintele cheie ale acestui super muzical.

Chicago

1929 in orașul Chicago. Crimă, pasiune, celebritate, sex și jazz. Roxie Hart ( Renee Zellweger) este hotărâtă să-și schimbe viața. Visul ei este să devină o mare vedetă de cabaret. Roxie va fi într-adevăr celebră, însă nu datorită velităților sale muzicale.

Ea se trezește în închisoare alături de idolul său, Velma (Catherine Zeta-Jones). Între zidurile închisorii, Roxie îl cunoaște pe faimosul avocat Billy Flynn (Richard Gere), care este de acord să o apere în schimbul unei sume modeste de bani. Intrigi, răsturnări de situație și prietenii neașteptate caracterizeaza filmul.

Singing in the Rain

Acest film este deja un clasic al muzicalurilor, alături de West Side Story și The Sound of Music.  Anul în care se desfășoară acțiunea e 1927, momentul când se lumea filmului are în final voce. Multe din vedetele filmului mut vor fi detronate, printre care și Don Lockwood (Gene Kelly).

Când ultimul său e transformat în muzical, vocea Linei și e adusă o debutantă Kathy Selden. Pe parcursul filmărilor între cei doi, Don și Kathy se infiripă o frumoasă poveste de dragoste.

Bineînteles că ar mai fi muzicaluri care merită văzute:
- Rent
-Cats
- Sweeney Todd: Demon Barber from Fleet Street
-Moulin Rouge
-Jesus Christ Superstar
-The Producers
- My Fair Lady
- Les Miserables.

Personal, mie toate mi se par reușite și merită văzute.

Pe cand eram o opera de arta, Eric Emmanuel Schmitt

Cine nu visat sa devina obiectul admiratiei si sa fie in centrul atentiei? Prin cartea sa, Pe cand eram o opera de arta, Eric Emmanuel Schmitt reuseste sa transpuna cititorul in gandurile unui om obisnuit care devine o adevarata opera de arta.

Sursa

Aceasta este promisiunea pe care un reputat si excentric sculptor i-o face unui om care este in pragul sinuciderii. Acest Binefacator, mereu dornic sa scandalizeze, ii propune unui om disperat, care simte ca nu mai are ce sa piarda o noua existenta, mai putin anosta. Acesta nu are nimic de pierdut in afara de libertatea sa.

Cu noua sa identitate de statuie vie, Adam bis devine mai celebru decat insasi Gioconda. Lucrurile incep sa se schimbe in momentul in care Adam bis constientizeaza statutul sau de Golem. Omul dinauntrul statuii se razvrateste. In consecinta, creatia incearca sa fuga de creator si sa isi reia viata de Om.
Dragostea il impinge sa-si regaseasca umanitatea si sa-si redobandeasca libertatea pierduta.

Va reusi el sa cunoasca fericirea absoluta intr-o lume care este stapanita de narcisism, de un cult absurd al simulacrelor si a pastrarii aparentelor, si de puterea zdrobitoare a imaginii?

Multi critici literari au comparat acest roman cu celebrul Faust, de Goethe. E o carte care intriga, socheaza si atrage prin acest subiect.

Un pic de clasic

Fara cuvinte, doar muzica pentru suflet :)

Angela Gheorghiu si Placido Domingo la concertul din Praga, 1994, La traviata - Brindisi

Maria Callas, Teatro alla Scala di Milano, 1955, Madama Butterfly - Un Bel di Vedremo

Placido Domingo, film de Franco Zefirelli, 1992 Tosca - E lucevan le stelle

Luciano Pavarotti, Pagliacci - Vesti la Giubba

Leo Nucci, Arena di Verona 2001, Rigoletto - Si, vendetta

Filme de razboi

De mică iubesc filmele. Până acum, în scurta mea existență, am văzut filme bune, filme extraordinare care m-au marcat, filme mai puțin bune (comerciale, să le zicem) și filme dezastroase (pe care sincer, nu vreau să le mai văd ever).

Sunt câteva opere cinematografice, pline de încărcătură emoțională, pe care aș putea să le revăd oricând. Doar căăăă, sunt atât de pline de emoție, încât minute bune nu sunt bună de nimic. Lista de mai jos e pur subiectivă și reprezintă cele mai bune filme (in my humble opinion) care se axează pe tematica războiului. Sunt filme care scot în evidență umanitatea, sau lipsa acesteia, speranța și resemnarea, sentimente contradictorii care se regăsesc în orice situație limită.

Schindler's List (1993)

Sursa foto

Cred că nu există personă pe această planetă care să nu fi văzut acest film. Este într-adevăr însăși definiția unei capodopere. Câștigător a 7 premii Oscar, filmul, bazat pe o poveste reala,  a cucerit atât criticii de artă, cât și publicul. Povestea se derulează în timpul celui de-al doilea război mondial și conturează un personaj pe cât de misterios și controversat, pe atât de simplu, în esență. Oscar Schindler, membru al partidului Nazist, este un afemeiat și un profitor, dar care reușește să salveze viețile a mai bine de 1100 de oameni.  E un film tulburător, în care se împleteste speranța pentru unii, și condamnarea pentru alții.

The Pianist (2002)

Sursa foto

Deși tratează același subiect, filmul este clar un masterpiece european. Filmul se bazează pe memoriile pianistului polonez Wladyslaw Spilzman (recomand și cartea!), care este forțat pe timpul ocupației naziste a Poloniei să ducă o viață de fugar. Replicile personajului principal sunt puține, violența și situațiile tensionate sunt reduse la metafore vizuale subtile, iar frica și speranța sunt redate prin superba muzica a lui Frederic Chopin.

Sophie's Choice (1982)

Sursa foto

De ce acest film este diferit de altele? În primul rând, războiul și toate atrocitățile acestuia sunt văzute prin ochii unei femei simple, care este aruncată într-o situație dramatică. Sophie, o catolică poloneză, este supraviețuitoare a lagărului de concentrare Auschwitz, unde și-a pierdut cei doi copii și soțul. După terminarea războiului, se mută la New York. Aici, îl va cunoaște pe tânărul Stingo, care este în căutarea unui subiect pentru cartea sa. Tânărul se îndrăgostește de ea,  însă află că umbrele trecutului sunt mult mai puternice decât dragostea.

The Boy in the Striped Pajamas(2008)

Sursa foto

Spre marea mea surprindere, acest film nu este deloc violent vizual, dar te zdruncina emotional. Filmul este unic pentru faptul că războiul este perceput din prisma unui copil ca o joacă. Fiindu-i interzis să iasă din curtea din față a casei, fără prieteni, Bruno (personajul principal) scapă prin fereastra magaziei din curtea din spatele casei și ajunge în spatele unui lagăr de concentrare. Aici, leagă o prietenie extraordinară cu un micut prizonier. În cele din urmă, prietenia acestora duce la un final neașteptat. E un film care te lasă fără cuvinte.

El Laberinto del Fauno (2006)

Sursa foto

1944. Tânăra Ofelia este forțată să se mute în casa noului tată, acum că mama sa trebuie să nască. Este un thriller cu elemente fantastice și clasice ale genului a la Guillermo del Toro. Nu este deloc o poveste pentru copii, dimpotrivă, e pentru adulți, o dovadă a puterii imaginației. O poveste gotică pe fundalul represiunii franchiste post-război. Deși are toate elementele unei povești cu zâne (bine-rău, curaj, sacrificiu, dragoste, pierdere), aparențele înșeală.

Magazinul de sinucideri, Jean Teule

La recomandarea Oanei am reușit să citesc Magazinul de sinucideri, de Jean Teule. Nu știu de ce mi-a luat așa de mult să scriu recenzia, but here it is. Deși pare macabru încă din titlu, cartea surprinde cu fiecare pagină citită.

Sursa foto

Sloganul Magazinului de sinucideri este  ‘’Vous avez raté votre vie ? Avec nous vous réussirez votre mort !’’ (Vi-ați ratat viața? Cu ajutorul nostru, veți reuși să muriți!) Cartea este o combinație de umor negru și dramă. Firul narativ urmărește destinul familiei Tuvache. Toți membri familiei poartă nume ale unor ucigași faimoși și împărtășesc părerea că viața e o mare deziluzie, că nu merită trăită și că trebuie curmată cât mai repede.

Toți în afară de mezinul Alan, care este de un optimism incurabil, sunt obsedați de a curma cât mai repede viețile oamenilor care calcă pragul magazinului. Treptat, macabrul Magazin de sinucideri se transformă într-un loc vesel și plin de speranță.

Comerțul de obiecte mortuare pare să se ducă de râpă în urma schimbărilor pe care Alan le face în rândul familiei sale. Finalul cărții este neașteptat. Pe mine m-a lăsat vreo câteva minute bouche-bee. E o carte ce merită citită. Puteți găsi cartea la Editura All.

Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan, Barbey d' Aurevilly

Dandysmul iși are rădăcinile în natura omenească din toate țările și din toate timpurile, pentru că vanitatea, nu-i așa, e universală. Prin nuvelele sale, Barbey d'Aurevilly reușeste să scoată in evidență tocmai această vanitate a sufletului. După cum ziceam in postul anterior, un dandy se caracterizează prin frumusețe îmbinată cu urâțenie, ambele duse la exacerbare.

Barbeyd'Aurevilly este unul din marii solitari și originali ai literaturii franceze. Ascendenta nobilă l-a făcut să disprețuiască mediocritatea și să opteze pentru dandysm. Celebritatea și-o câștigă prinromanele și nuvelele sale. Lucrările lui se află fac o tranziție permanentă între romantism și simbolism decadent, adesea adăugând elemente din fantastic. Scrierile sale sunt extravagante, insolite,crude, reflecție a societății în care a trait.

Cele două nuvele culese în cadrul aceleiași ediții, Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan șiPerdeaua Stacojie sunt tablouri ale extravaganței și tabuurilor de secol XIX.Personajele feminine din cele două nuvele sunt încadrate de mulțicritici în categoria îngerilorcăzuți. Fiecare din ele își trăiește drama iubirii la intensitate maximă.

Perdeaua stacojie urmărește povestea Albertei, o tânără de 17 ani, învăluită într-o aură de mister, care trăiește o aventură interzisă cu un sublocotenentde doar 17 ani. Totul se petrece în umbra unei perdele stacojii din camera tânărului.

Ceamai frumoasă iubire a lui Don Juan ne transportă în faubourg-urile Parisului, în Saint Germain, unde se consumă altă dramă. O copilă de doar 13 ani face obsesie pentru contele de Ravila. Contele se dovedește a fi Don Juan însuși,amantul copilei.

Într-o lume în care bărbații sunt caracterizați de un narcisism narcotizat, aceste două povești sunt crude, seducătoare, diabolice și galante.

Oameni speciali

În ultima vreme, am observat cu stupoare cum chiar unii români afirmă despre locuitorii acestei ţări că ar fi doar nişte barbari "daci", care nu ar fi ştiut nici măcar să scrie şi că sunt codaşii Europei. Aceste afimaţii nu pot veni decât din partea unor oameni care dau semne de o incultură crasă. Aş merge mai departe şi aş spune ca această incultură, se trage din ignoranţă. Cu toate astea, pot spune ca am 1001 motive să îi contrazic. Sunt oameni care, pe mine cel puţin, mă fac să mă simt mândră că sunt româncă.

Nu credeam vreodată că voi avea ocazia să întâlnesc oameni speciali. Ii vedeam pe sticlă, în pliante, ziare şi articole. Unii oameni sunt născuţi pentru a sta în lumina reflectoarelor, steaua lor strălucindu-le puternic deasupra. Sunt oameni deosebiţi, cu suflete de artişti, boemi, genii, fiinţe care trăiesc într-o lume plină de magie.

Aceste persoane reuşesc să te transpună într-o lume cu totul aparte, caracterizată de frumuseşe, urâţenie, iubire, ură, decadenţă, mândrie, ezoterism. Prin dans, cuvânt şi cântec, aceşti oameni reuşesc sa facă imposibilul, aducând la viaţă personaje, pe care multi din noi le credeam uitate în cărţi şi partituri prăfuite.
Nu se dau în lături de la nimic. Ceea ce fac, fac din plăcere şi din dragoste, mai întâi pentru public şi apoi pentru ei. Nu caută recompense financiare, cea mai frumoasă dintre ele fiind aplauzele furtunoase de la sfârşitul fiecărui spectacol.

Un asemenea om este Răzvan Mazilu. Pentru cei care nu ştiu cine e, atât pot spune: e cel mai bun dansator contemporan pe care România l-a avut de la Cornel Patrichi incoace. Am avut ocazia să îl văd la Timişoara, în cadrul spectacolului de teatru-dans Remember. A arătat publicului adevărata faţă a unui Dandy, a unui om care doreşte cu tot înadinsul sa fie mereu tânăr şi frumos, a cuiva care cultivă în sine însuşi ideea de frumos, dusă până la exacerbare. Prin puterea dansului şi fără să spună un cuvânt, a reuşit să transmită toate aceste aspecte.

Am fost pur şi simplu hipnotizată, şi pentru câteva minute bune, mi-a fost foarte greu să ies din starea respectivă. În acelaşi an, am mai avut ocazia să îl văd intr-un altfel de spectacol, în cadrul festivalului Street Delivery, organizat de librăria Cărtureşti. De data aceasta, scena era desprinsă din vechile cabareturi Newyorkeze. Nu s-a lăsat mai prejos nici de această dată, şi a arătat publicului latura sa ludică. Şi de această dată, a reuşit să cucerească publicul cu mişcări uşor lascive şi un zâmbet ştrengăresc.

Sursa

În urma celor două spectacole, am reuşit sa stau puţin de vorbă cu dânsul. Nu am fost niciodată mai emoţionată! Spre marea mea surprindere, maestrul Mazilu a fost foarte cald, zâmbitor şi mai ales foarte modest. Momentul în care m-a îmbrăţişat şi mi-a spus "Mulţumesc din suflet că ai venit!" a fost încărcat de emoţie si căldură sufletească. Răzvan Mazilu este un om cu adevărat deosebit. Păcat insă, că nu suntem capabili să ne punem în valoare adevăraţii artişti ca el, ca Angela Gheorghiu şi ca mulţi alţii, care totuşi ne fac sa ne simţim mândri.

La inceput a fost cuvantul...

Orice inceput e destul de greu. Mi-a luat mult sa ma hotarasc sa imi fac un blog. Credeam ca e doar un trend    in cadrul internautilor. La indemnul unei prietene, am decis sa give it a try. Probabil ar trebui sa scriu ceva despre mine.
Ma numesc Marcela, prietenii imi spun Marce. Am venit pe lume pe data de 5 iunie 1987, intr-o zi foarte ploioasa. Intotdeauna mi-a fost greu sa ma descriu. Poate pentru ca nu consider ca ma cunosc atat de bine incat sa fac acest lucru cu o oarecare precizie. Pana sa ajung sa ma cunosc 100%, ma pot referi la lucrurile de suprafata: studii in limbi straine, imi place sa ascult muzica, sa cant, sa citesc, sa vad lumea si sa fiu inconjurata de lume, care e pasionata de ceea ce se intampla in jurul lor.

Source

At the moment, lucrez in calitate de copywriter. Ca orientare politica, sunt liberala, desi de cele mai multe ori imi e foarte greu sa cred cu adevarat in ideologie. Nu pot spune NU cand oamenii au nevoie de ajutorul meu.
Evit pe cat posibil sa judec oamenii si sa ii etichetez.
In alta ordine de idei, aici nu am sa postez ce am mancat si nici ce-am iubit. Sunt pur si simplu gandurile mele, idei care imi trec prin minte.

Other than that, I'm open to communication. Ma puteti gasi pe facebook, ori daca aveti nelamuriri, sugestii sau idei la marcismm@yahoo.com