Era o zi ca oricare alta, in care razele soarelui se reflectau in oglinzile vechi
de 500 ani si raspandeau lumina si caldura peste tot. Ma plimbam absenta prin camerele
invechite, alaturi de alte zeci de persoane, pana cand am ajuns in Holul Oglinzilor.
Cerul se intuneca incet-incet, si intr-una din oglinzile flancate de ingeri auriti, am simtit prezenta
fantomatica a cuiva...
I se spunea Regele Soare... da, exista o vreme cand era cel mai puternc om din Franta,
cand asemenea Soarelui, toata lumea gravita in jurul sau, facandu-i pe plac. Acum, la
ceas de batranete, nici macar oglinda nu il mai recunoaste. Anii au trecut peste el
lasandu-si o amprenta cruda asupra fetei sale. Nopti nedormite in compania unora dintre
cele mai frumoase femei din regat, legi ce trebuiau retusate si refacute, astfel incat
totul sa mearga ca pe roate, intrig si blesteme...da, toate acestea se reflecta asupra
Lui si il apasa din ce in ce mai greu.
Racoarea rece a diminetii parca il invioreaza si ii mai intremeaza corpul obosit. Cu ultimele
puteri deschide geamurile mari ale Holului de Oglinzi isi priveste nostalgic gradinile.
Mireasma imbietoare a crinilor si mirosul delicat de portocale il face sa inchida ochii
pentru o clipa si sa se intoarca in trecut. Amintirile ii revin dureros... Cat de mult a iubit-o!
Cat de frumoasa era... sau poate ca era astfel doar in ochii lui. Ce mai conta ce credea lumea!
Erau doar ei doi si lumea la picioare. Cate nopti nu au pierdut vorbind ore in sir despre dragoste,
despre viata, despre totul si nimic. Vocea ei il linistea si il facea sa-si uite pentru o clipa
atributiile de rege... de monarh absolut. Ea era cea care ii reda umanitatea intr-o lume
in care crezuse ca isi pierduse aceasta calitate pentru totdeauna.
Un fulger lumineaza cerul si il trezeste la realitate. Ploaia incepe sa ropoteasca puternic
si sa il scoata din reverie. Ploaia... cat de liberatoare il face sa se simta! Renaste in el
toata tineretea si puterea de viata. Este din nou puternic. Da, poate recuceri lumea! Cu siguranta.
Revenindu-si in simturi, alearga pe coridoarele lungi ale Versailles-ului. Din ce in ce mai repede,
pasul cadentat isi face simtita prezenta si ecourile se aud peste tot... e din ce in ce mai apasat pasul,
inima pare ca ii sare din piept. Traieste! Ploaia parca ii asculta pasul si inima, si se inteteste
din ce in mai tare, intr-un ritm asurzitor. Pasii grabiti il duc spre gradjul, unde de atatea ori
isi lua armasarul si pentru cateva clipe uita de regalitate, de etichete de tot!
"Bine te-am regasit, prietene! Ce zici, mai pornim in ultima noastra aventura?" Negrul armasar
incuviinta si cumva facu o reverenta in fata Regelui, in fata Omului. Omul il mangaie bland,
se uita in ochii sai, si cumva toate clipele de libertate, trecute si viitoare, se derulara in fata ochilor.
"Hai, pentru ultima data!". Urca cu greu, piciorul il tragea in jos, insa gasi o ultima farama de putere
si reusi sa incalece. Calul porni la galop, acoprit de ploaia calda de vara si pe fundalul muzicii furtunii.
Pe masura ce Omul si Calul deveneau un intreg, ploaia ropotea si mai tare, lovind obrajii ofiliti
si corpul obosit de vreme al calului. In varful dealului, calul se cambra pentru ultima oara si cazu
la pamant, obosit si gafaind din cauza efortului. Omul cazu si el langa el, in noroiul care il acoperea
in intregime. "Ciudat, ultima oara cand am cazut in noroi, a fost momentul in care am decis sa construiesc Versailles-ul", ofta Regele. In momentul acela, calul isi daduse ultimul oftat si spiritul sau insotea fulgerele care dantuiau jucause pe cer.
Regele, Omul, isi luase "adio" de la prietenul sau care il insotise in atatea batalii, si ii fusese
alaturi cand niciuna din damele de companie nu puteau sa ii ofere linistea de care avea atata nevoie.
"Ne vedem in curand, prietene drag!" Noroiul greu il tragea in jos si nu il lasa sa se ridice. Ploaia
sau poate lacrimile, ii ardeau obrajii galbejiti de vreme si apasau greu pe umerii sai obositi. Cu grija,
isi ridica bastonul, se sprijini de el si trupul obosit era inca o data vertical.
Cu pasi marunti, se indrepta spre palat, admirand pentru ultima data toate minunile pe care le faurise
aici. Era singur... singur intre atatia copaci, intre fantanile minunate care odinioara bucurau sufletele
celor care veneau aici, singur, singur... Singur la inaltime, in fata oglinzilor care ii reflecta fiecare
particica din personalitatea sa puternica. Urca cu greu scarile spre Holul Oglinzilor, unde geamul inca era deschis si perdeaua fantomatica prindea conturul EI. Cu ultimele puteri, isi arunca deoparte hainele murdare, si se intinse in patul rece pentru ultima oara. "singur, am fost intotdeauna singur..." murmura incet si inchise ochii.
Am deschis ochii si am zambit... Eram singura pe coridoarele Versailles-ului si m-am indreptat spre iesire. Ploaia calda se scurgea usor peste fantanile triste. Mi-am inchis nasturii de la trenci si am deschis umbrela, indreptandu-ma spre statia de metrou.
